Circumeuropa 9 – Drumul cultural pe apă
Ne mai despart puțin peste două săptămâni de finalul călătoriei noastre pe apă, încheierea expediției Circumeuropa. Următoarele zile sunt pline de evenimente și, desigur, de aceeași grabă pentru a ajunge la timp în locurile cheie. Programul cultural pe care îl avem este unul dintre țelurile importante ale expediției, așa că următoarea stație pentru echipa Circumeuropa este Viena.
Viena: Sunet de trompetă pe Dunăre
Aici ne întâlnim cu un vechi prieten, muzicianul Petre Ionuțescu, cel care a cântat și ne-a încântat cu sunetul trompetei sale în timpul traversării Bosforului, în 2023, în prima parte a expediției. Acum ne așteaptă la Viena, unde, cu ajutorul Institutului Cultural Român de aici, am organizat un concert pe malurile Dunării.
„Sunset Trumpet on Danube” s-a intitulat concertul susținut de Petre Ionuțescu la Badeschiff Wien, o barjă pe Dunăre transformată într-un club care găzduiește concerte și evenimente culturale. Locul ne-a amintit de barja de pe Bega a prietenilor noștri de la „Ecluze pe Bega”. De data aceasta, Petre nu a venit singur, ci însoțit de Claudia Virginia, care a asigurat partea vizuală a momentului artistic printr-o proiecție de imagini animate, completând și dând un farmec aparte întregului eveniment. Simbolic, concertul lui Petre a unit cele trei orașe: Istanbul și Viena, capitalele celor două mari imperii care au dominat pagini de istorie, și micul oraș de pe Bega, Timișoara.
„M-am bucurat enorm că m-am reîntâlnit cu echipajul Circumeuropa și că am avut, prin ei, ocazia să întregesc un proiect muzical unic. O parte din piesele pe care le-am cântat se vor transforma în videoclipuri, producții muzicale de sine stătătoare”, a spus Petre.
Concertul a fost transmis în direct pe paginile de Facebook și YouTube Circumeuropa, iar efortul producției i-a aparținut lui Cristi, care a făcut ca totul să decurgă conform planului – adică, aproape conform planului, pentru că nu se putea să nu fie nevoie de mici adaptări.
„Am trecut cu bine de acest moment și mă bucur că în sală s-a strâns atât de multă lume care a gustat din plin momentul. Implicarea Centrului Cultural Român din Viena prin Andreea Dincă a fost foarte importantă”, a spus Cristi, relaxat oarecum după încheierea evenimentului.
„M-am bucurat să avem aici, la Viena, un moment cultural atât de interesant. Cele două Viene, marea și mica Vienă, Timișoara, au fost legate pentru câteva ore prin muzică, imagine și navigație. A fost frumos și emoționant”, a spus Andreea Dincă, director Centrul Cultural Român Viena.
Am mai fi vrut să zăbovim un pic prin capitala Austriei, dar programul expediției nu ne-a permis. Așa că am luat din nou calea apei, pe valurile Dunării și pe sunetul trompetei lui Petre Ionuțescu.
Prin Slovacia și Ungaria: Pe urmele podurilor și așteptarea Timișoarei
Dunărea ne-a purtat, nu foarte învolburată, prin Bratislava, capitala Slovaciei. Ne-am obișnuit deja să admirăm locurile prin care trecem de pe apă, chiar dacă ne-am fi dorit să avem timp să le vizităm mai îndeaproape.
Ceea ce am văzut noi de pe Vulpea este Podul Revoltei Naționale Slovace, inaugurat în 1972. Construcția deține recordul de cel mai lung pod din lume pe cabluri și are un singur pilon și un singur set de cabluri care îl susțin. Este o remarcabilă operă arhitecturală și o dovadă a măiestriei celor care au proiectat și executat podul. În vârful stâlpului de susținere se află o structură cunoscută sub numele de „OZN”. La 80 de metri deasupra râului, clădirea în formă de disc găzduiește un restaurant de unde poate fi admirat orașul și Dunărea.
Iar fluviul nostru a continuat să curgă și să ne ducă spre Timișoara… dar nu chiar așa de repede. Mai aveam locuri de văzut și povești de spus.
Am ajuns și la ultima ecluză de pe Dunăre și am răsuflat parcă ușurați.
„Au fost peste două sute de ecluze în drumul nostru spre casă. Multe, foarte multe”, a spus Cristi. „Ne-au ajutat să parcurgem o cale lungă pe apă, dar am avut nevoie de mai mult timp decât ne așteptam ca să trecem de ele”, a spus Cosmin.
După Slovacia a urmat Ungaria, cu frumoasa capitală Budapesta, străbătută de Dunăre. Am admirat, ca de obicei, de pe punte, clădirile spectaculoase și arhitectura impunătoare a podurilor pe sub care treceam. Pe șosea, distanța până la Timișoara ar fi de maxim 5 ore. Pe apă însă, pentru noi, avea să mai dureze aproape două săptămâni. Și asta și pentru că mai aveam două evenimente culturale pe care le organizam până la sosire.
Timpul părea să se grăbească, iar Vulpea alerga parcă grăbită spre casă pe drumul de apă.
Provocările Dunării: Schengen, granița și regula încălcată
Am profitat cât s-a putut de proaspăta intrare a României în zona Schengen în aer și pe apă și am străbătut Europa fără să fim nevoiți să facem formalități vamale la frontiere. Dar asta până la granița dintre Ungaria și Serbia. Aici lucrurile s-au întors parcă în timp. Și asta nu pentru că oamenii, vameșii, nu ar fi fost de treabă, dar au fost o grămadă de formalități de parcurs.
Am pierdut peste o oră la ieșirea din Ungaria… și asta a fost puțin, ne-au povestit mai apoi cei care mai trecuseră pe aici. A ajutat și maghiara „de cartier” pe care o vorbea Cosmin – nu foarte clară, dar prietenoasă și cu efect pentru vameșii unguri.
Nu la fel de ușor a fost la intrarea în Serbia, țară non-UE. Aici mima ne-a fost de folos, mai mult decât engleza. Din păcate, limba sârbă nu este punctul nostru forte… dar ne-am descurcat rezonabil, în limita a aproximativ două ore de formalități și acte semnate. Gata, urma Novi Sad.
Am încălcat regulile pe care ni le-am autoimpus și am navigat și noaptea pe râuri ca să mai câștigăm timp. Nu e foarte confortabil să stai cu teama că ai putea întâlni orice obstacol pe care nu ai cum să-l prevezi sau ocolești pe timp de noapte.
„Am zis că nu călătorim noaptea pe râu. Dar am fost nevoiți să riscăm. Nu e foarte plăcut să navighezi în întuneric, iar pe apele curgătoare există oricând riscul să ne intersectăm cu bușteni sau alte obiecte luate de ape, pe care e aproape imposibil să le ocolim”, a spus Cristi.
Novi Sad: Dans Nomad și ecouri istorice
Cel de-al treilea eveniment cultural al Circumeuropa 2024 a avut loc la Novi Sad, pe 25 iulie, pe faleza Dunării, cheiul Victimelor Raidului. Trupa de dans contemporan Unfold Motion a adus în Circumeuropa „Dans Nomad” – inițiativa coregrafei Beatrice Tudor. În acest loc, în al Doilea Război Mondial, trupele naziste au executat peste 1.300 de oameni, evrei și romi. Chiar în locul în care s-a desfășurat spectacolul a fost ridicat un monument în memoria celor care au murit împușcați sau înecați în Dunăre.
„Istoria locului este impresionantă. E foarte greu să vezi, să afli, câte atrocități au fost în stare să comită oamenii împotriva altor oameni, mânați și orbiți de principii absurde. Dar e bine să nu uităm”, a spus Cristina.
Spectacolul „Dans Nomad” este creat în timp real de către trei dansatori și un muzician prin metoda real time composition, însumând diferite tehnici de dans contemporan și mijloace teatrale.
Oamenii care s-au adunat pe faleza Dunării au intrat în atmosfera spectacolului propus de artiști.
Iar echipa Circumeuropa s-a bucurat de o primire călduroasă la Novi Sad. Am fost întâmpinați de locuitori care au trecut întâmplător prin zonă și au rămas la spectacol, dar și de jurnaliștii de limba română din Novi Sad. Povestea drumului pe apă în jurul bătrânului continent, povestea portului din Timișoara, a încântat și inspirat pe mulți dintre cei prezenți.
Am plecat mai departe cu sentimentul unei reușite, dar și cu dorința tot mai intensă de a ajunge la capătul acestui drum, la Timișoara.
Pe Bega: Obstacole neprevăzute și o reîntoarcere dificilă
Am pornit de cum a răsărit soarele, adică în jurul orei 5:00. Mai era puțin, foarte puțin, și lăsam Dunărea în spate și intram pe râul Tisa. Vulpea înainta din nou în amonte, dar curentul apei nu se compara cu cel de pe Ron, de exemplu, iar pentru mica ambarcațiune, încercată de apele mării și ale râurilor din Europa, partea aceasta de drum părea o joacă. Ne bucuram de înaintare. Mai aveam foarte puțin și urma să urcăm pe Bega, ultima apă pe care o străbatem până la Timișoara.
Intrarea pe râul care ne duce spre casă nu este foarte folosită pentru navigație. Pescarii de pe mal ne-au privit deranjați că le stricam sesiunea de pescuit. Nu înțelegeau ce căutam noi pe acolo, de unde am venit și, mai ales, unde voiam să ajungem. Am zâmbit și i-am salutat, chiar dacă privirile lor nu erau foarte prietenoase. Primul oraș de pe Bega pe care l-am străbătut poartă numele de Zrenjanin din 1946, după numele lui Zarko Zrenjanin, partizan și erou iugoslav ucis de naziști în al Doilea Război Mondial. Înainte se numea Beckerek, la fel ca localitatea bănățeană din județul Timiș.
Istoricii consemnează că, în jurul anului 1735, o mie de catalani exilați din cauza războiului de succesiune din Spania au fondat Noua Barcelona într-un loc care este acum o suburbie a orașului. Dar asta am aflat mai târziu, după ce am străbătut vechiul drum de apă care leagă Banatul sârbesc de cel românesc.
Și a sosit momentul acela istoric… după Zrenjanin, am atins punctul de confluență dintre Bega și canalul Dunăre-Tisa-Dunăre, drumul pe care l-am urmat în 2023, în prima parte a expediției Circumeuropa spre Marea Neagră.
Asta înseamnă că am reușit să încheiem circumnavigația noastră europeană, că am închis cercul. Pentru noi, cel puțin, un moment de istorie.
De acum și de aici, nimic nu ne mai putea împiedica să ajungem în România în scurt timp… așa credeam în acel moment…
Dar Bega noastră nu a fost foarte prietenoasă. Sau poate ne-au ajuns blestemele pescarilor pe care i-am deranjat. Când am intrat în ecluza de la Kleck, totul părea că merge ca la carte. Eram puțin în întârziere, dar nu esențial. Am vorbit la telefon cu vameșii români care ne așteptau la intrarea în România… Părea că vom ajunge la timp.
Și am trecut ecluza de la Kleck. Aceiași oameni pe care i-am întâlnit cu un an în urmă, când am pornit în aventura Circumeuropa, ne-au întâmpinat cu mirare, dar și cu zâmbete din care se subînțelegea bucuria faptului că au participat la ceva important. Și chiar a fost important.
Tot ei erau cei care urmau să deschidă ecluza de la Itebej, ultima de pe teritoriul Serbiei, pentru noi.
Dar între cele două ecluze, drumul pe apă s-a împotmolit. Părea că vegetația a luat în stăpânire cursul râului. Vulpea, curajoasă, a încercat să spargă barajul format din vegetație și din copacii prăbușiți peste albie, dar fără succes.
Am rămas blocați… și eram contra cronometru… vama românească pe apă urma să se închidă la ora 20:00, ora României… nu aveam nicio șansă să reușim să ajungem la timp.
Am anunțat autoritățile sârbe, care ne-au promis că o să intervină cât pot de repede. Oricum, și următoarea ecluză, de la Itebej, era gestionată de aceiași doi oameni care ne-au deschis drumul la Kleck.
Căldura era foarte mare, iar noi ne gestionasem resursele fără să ținem cont de acest tip de neprevăzut. Așa că nu mai aveam decât foarte puțină apă, insuficientă pentru nevoia noastră.
Pentru că timpul trecea în defavoarea noastră, am încercat să scăpăm singuri de acest obstacol.
Am umflat caiacul care ține loc de barcă de salvare pe Vulpea și am încercat să ajungem la mal, să legăm o parâmă de un copac și să încercăm să ne tragem de ea.
Cristina a pornit în această expediție periculoasă. Cumva, prin mâl și vegetație, a reușit să lege o parâmă de un copac de pe mal. E foarte greu de descris în cuvinte întreaga acțiune. Cert este că a durat aproape o oră.
Între timp, Cristi și Cosmin încercau să arunce „la mână” ancora și să rupă din vegetație. Oricum, ambele variante s-au dovedit ineficiente. Singurul lucru bun a fost că parâma pe care a legat-o Cristina a stabilizat barca pentru momentul în care forțele de intervenție au acționat.
Forțele de intervenție erau aceiași doi oameni de treabă care ne-au deschis ecluza de la Kleck și care au venit acum, cu o barcă cu un motor puternic, să ne salveze.
Și ne-au adus apă și sucuri… a fost o binecuvântare.
A fost mai greu decât am crezut noi, oamenii de pe Vulpea. Și a durat ceva timp. Grănicerii români cu care eram în legătură ne-au amenințat că nu ne vor aștepta și că mai avem șanse să trecem granița în România peste o lună.
Iar sârbii de la Apele Voivodinei ne-au aruncat o parâmă și au tractat Vulpea. Motorul lor puternic și motoarele noastre au făcut Vulpea să zboare pe Bega, spre Itebej, până la un moment dat când au rămas fără benzină… ei, iar noi ne-am continuat drumul, cum am putut.
Vameșii sârbi ne-au întâmpinat veseli, chiar dacă a fost nevoie să aștepte după noi. Ai noștri ne amenințau prin telefon că se închide punctul de trecere al frontierei. Cristi era hotărât să treacă fraudulos frontiera cu România și să anunțe lucrul acesta la 112 după ce am fi ajuns la primul ponton în Otelec.
Dar până la urmă nu a fost așa. Ne-au așteptat cam două ore peste programul lor, au bombănit puțin, dar am reușit să trecem vama spre România în mod legal.
Am continuat să navigăm pe întuneric spre Otelec. Ultima oprire, înainte de Timișoara. Umbrele nopții păreau că încearcă să ne împiedice să înaintăm. Mai curgeau la vale plauri „negri” care parcă voiau cu tot dinadinsul să ne oprească.
Otelec și Timișoara: Acasă, după o aventură epică
Pe pontonul din vechiul port de la Otelec, mai exact locul în care cândva existase un port, ne-au așteptat părinții lui Cristi și cel mai important om pentru el, Petru. Ei au fost cei care au strâns în brațe membrii echipajului Circumeuropa și ne-au adus să mâncăm gogoși de casă. De aici încolo, drumul pe apă era simplu.
Și tot aici, la Otelec, am avut o întâlnire importantă. Teatrul „Basca” a făcut conexiunea între Europa, expediție și oamenii care priveau de pe mal spre Bega, râul care face legătura pe apă cu lumea largă.
De 1 august, pe platoul de la Otelec, de lângă Bega, Teatrul „Basca” a prezentat spectacolul „Animal Crossing”. O piesă scrisă în 2017, dar de mare actualitate. Actorii au interacționat cu publicul prezent și au improvizat câteva replici cu adresă directă la expediția Circumeuropa și la membrii echipajului.
„Oamenii ăștia au o poveste a lor fantastică. Au dovedit că se poate să pleci spre lume, pe apă, din Timișoara. Au deschis un drum”, a spus Costa Tovarnisky, unul dintre protagoniștii spectacolului. Pentru noi, echipajul Circumeuropa, bucuria revenirii a reușit să estompeze oboseala colosală pe care am acumulat-o.
Au urmat ecluzele din România de pe Bega și mai apoi sosirea în Timișoara, pe 3 august, de ziua orașului.
Așa s-a scris istoria!
Cu Vulpea, o barcă de 7,5m lungime, vreme de două luni și jumătate, pe multe mile marine și mii de kilometri de ape interioare, Cristian Ilea, Cosmin Jitariuc, Cristina Popa și Mihai Pătrașcu au legat Timișoara de restul Europei, pe apă.
Mândri de tot ceea ce am reușit, fericiți că suntem acasă. Vă mulțumim că ați fost alături de noi! 🥳
Recent Comments